Aproape...

Sunt vraiste. Sunt cu lacrimi in ochi si cu laptopul in brate, cu telefonul in mana si cu sufletul la gura. Tot ce imi mai lipseste sunt o sticla de Absolut, un pachet de tigari si bomboane raffaelo. Totul in jur e atat de dezordonat si niciodata nu a fost asa; cartile imi sunt dezordonate, patul, dulapul, gandurile nu mai sunt deloc la locul lor. Iar afara o sa ploua. Perfect. Acum sa cred ca “cei de sus” s-au pus in concordanta cu starea mea?! Ar trebui sa fie tunete si fulgere, macar ei sa exprime ce eu nu pot, ce nu imi permit.
M-am imbatat destul cu visul asta, caruia nu ii mai caut un sens, motive etc. E timpul sa trec la altul, dar e greu. E greu sa lasi un vis neimplinit si sa cauti altul, fiindca nu ai cum sa cauti o alta performanta cand cealalta e neincheiata. Asta suntem noi: ansamblul tuturor viselor implinite, tuturor performatelor la care ajungem, si al celor la care speram sa ajungem.
Degeaba mai incerc sa zbier cand nu ma aude nimeni, cand nu ma aude cine trebuie. Unele pagini de jurnal au ramas absolut goale, iar pe unele sunt scrise doua trei randuri. Asta imi trebuie daca visez la ce nu trebuie!
Ma bucur ca in sfarsit stau cu mine. La urma urmei, n-o sa ma iubeasca nimeni la fel de mult cat ar trebui sa ma iubesc eu.



(Si iti multumesc, D.!!)
BLondy